Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Valea Stejarului

Localitatea

Satul Valea Stejarului, a aparținut, de-a lungul timpului, de Oncești, Bârsana sau Giulești (Dorin Ștef, 2016). Localitatea este atestată documentar în anul 1387 cu numele de Dyznopataka, în 1390 cu numele de Dyznopatak, în 1415 Patak, în 1474 Dyznofalwa, Disznofalva, în 1828 Disznó Patak, Walye Porkuluj, iar în 1964 Valea Stejarului. Valea Porcului, iar din 1964, poartă denumirea de Valea Stejarului. Se pare că localitatea este amintită într-o Diplomă nobiliară emisă de regele Ungariei Ludovic I, la 14 mai 1360, prin care se face o nouă donație lui Farcas Stan (Stan a Lupului), fiul lui Vancea românul, ca recompensă pentru serviciile militare: jumătatea din partea de sud a moșiei românești Waralia- Subcetate, care cuprinde moșiile Oncești, Nănești și Valea Porcului-Valea Stejarului (Mihalyi de Apșa, Tit Bud)). Potrivit tradiției (legendei), întemeierea satului este legată de familia unui porcar din Oncești, iobag, care a fost trimis în această vale pentru a hrăni porcii cu ghindă.
La sfârșitul anului 1918, după Marea Unire, în Valea Stejarului (pe atunci, Valea Procului), a avut loc o acțiune inedită: localnicii și-au proclamat satul „republică independentă.” Republica a rezistat doar câteva zile, până la începutul lui 1919.
Valea Stejarului este o localitate cunoscută ca fiind „satul lui Moș Pupăză”, adică al cunoscutului meșter lemnar Petru Godja, zis Pupăză care aici s-a născut, aici a trăit, aici și-a cioplit lucrările și aici este îngropat.

Istoricul bisericii

Conform tradiției, biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Valea Stejarului a fost construită în anul 1630, pentru membrii unei comunități sărace (sat de iobagi). La ridicarea ei, a contribuit o văduvă din familie nobilă din Oncești. În urma analizei dendrocronologice, s-a constatat că lemnul pentru construcție a fost tăiat în perioada 1615-1620. Este singura biserică veche de asemenea mici dimensiuni păstrată. Cu toate că în zonă, se construiau la acea vreme și biserici mai spațioase, lăcașul din Valea Stejarului a avut dimensiuni modeste, nedeosebindu-se din acest punct de vedere de o casă de locuit. Menționăm faptul că inițial biserica nu a avut turn, acesta a fost adăugat ulterior. Tot prin studii dendrocronologice, s-a constatat că noul altar poligonal, pridvorul și turnul au fost adăugate vechii biserici în anul 1800+/-5. Mai târziu, în anul 1809, biserica a fost pictată pe cheltuiala preotului de atunci și a soției acestuia. În anii, 1970, deasupra intrării din pronaos în naos, era vizibilă următoarea inscripție: „Acest sfânt fruntariu am plătit la zugrav preuteasa și cu popa adecă:…….. Paladim și cu…să fie pomană în veci amin, Anul Domnului 1809, iunie, 12”. Ioan Bîrlea, în lucrarea „Însemnări din bisericile Maramureșului” din 1909 a descifrat aceeași inscripție astfel: „Acest sfânt fruntariu l-au zugrăvitu preuteasa și cu popa adeca Pica Paladie și cu Botiș Grigorie să fie pomană în veci Amin, Anul Domnului 1809, iunie 20”.

Descrierea bisericii

Biserica are compartimentarea obișnuită: pronaos, naos, altar poligonal și un pridvor deschis.
Pridvorul se sprijină pe patru stâlpi ornamentați la bază, cuprinși în partea de sus cu o cunună masivă. Ușa de la intrarea are ancadramentul masiv în arcadă. Inițial, spațiul pronaosului și al naosului a fost împărțit, în mod egal, pentru ca enoriașii, femei și bărbați să participe la ceremoniile religioase în același număr. Podeaua a fost din lut, întreținut periodic. Când s-a adăugat noul altar, iconostasul a fost luat, naosul fiind astfel mărit, pe locul vechiului altar. Intrarea în biserică se face pe latura de vest, iar îmbinările grinzilor, de o finețe deosebită, fac diferența dintre biserică și o casă obișnuită de lemn. Bârnele sunt legate cu cheotori „în dinte”.
Pronaosul este tăvănit și nu are ferestre; deasupra se ridică turnul clopotniță care are un foișor extins pe niște console tăiate în trei trepte drepte, peste care se află coiful de formă piramidală și prelungit cu o cruce din fier forjat. Ușa de intrare din pronaos în naos prezintă urme de pictură, la fel ca șpereții interiori. Naosul are bolta formată din bârne groase și are cinci ferestre de dimensiuni diferite. Elementele decorative cioplite în lemn sunt atribuite meșterului Daniel Munteanu, iar pictura unui zugrav ucrainean venit din Polonia, pe nume Simion Hapca (Grigore Man, 2005).
Iconostasul are o structură din lemn sculptat cu motive vegetale și o distribuție inedită a scenelor pe axa simbolică cu „Cina cea de Taină” în partea de jos, „Iisus Judecător” deasupra și „Sfânta Maria cu Pruncul binecuvântând” în registrul următor, iar sus „Iisus Răstignit”. Ușile împărătești sunt ornamentate cu motivul frunzei de stejar, desfășurate în volute ce încadrează câte cinci medalioane pe fiecare ușă, cu Bunavestire în partea de sus, apoi cei patru Evangheliști, iar în partea de jos patru chipuri care nu au fost identificate. Deasupra ușilor împărătești sunt amplasate icoane triunghiulare, dintre care se distinge una ce prezintă într-un mod expresiv chipul lui Iisus imprimat pe marama Veronicăi, precum și alte icoane pictate în manieră răsăriteană.
În anul 1963, cu ocazia întocmirii Fișelor de evidență a monumentelor (inventariate în anul 1955), unii specialiști (Aurel Socolan, Adalbert Toth) au atribuit două icoane pe lemn păstrate în biserică, respectiv „Sfânta Paraschiva” și „Sfântul Nicolae” , unui meșter iscusit, numit de ei „pictorul de la Sighet”.
În biserică, în anul 1982 se păstrau câteva icoane, printre care și un triptic, pictate de Alexandru Ponehalschi din Berbești (Marius Porumb, 1982). De asemenea, se mai păstrează câteva exemplare de carte veche religioasă, din primele decenii ale secolului XX, precum și o cruce ritualică de lemn, pictată pe ambele părți. În pridvor, se află piciorul de lemn al Sfintei Mese din Altar.

Fișă de monument întocmită de:
Lucia Pop muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş
Oana Leșiu, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş