Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Botiza

Localitatea

Botiza apare în documente începând cu anul 1353, ca moșia lui Ioan Voievod (Bud, 1911, 32) și în 1373, ca proprietate a nobililor din Ieud, aparținând de domeniul Bocicoi, Ierașul de Sus (Mihalyi, 1940/1997, pg.91).
Un istoric detaliat al acestui sat iobăgesc a fost publicat de istoricul Livia Ardelean în Revista Arhivei Maramureșene din 2015, unde a prezentat cu precădere posesiunile și posesorii de terenuri în Botiza, informații referitoare la locuitorii satului și obligațiile acestora, efectele campaniilor militare asupra comunității locale, și nu în ultimul rând întâmplări picante din viața satului care răzbat dintre filele documentelor păstrate în arhive.
În 1593, au fost doborâți arborii pentru construirea vechii biserici din Botiza (Baboș, 2002). Nu se știe data consacrării bisericii, de aceea pentru datarea sa va fi luat în considerare anul 1593.
În 1640, Botiza se află printre satele din care sunt înregistrați țărani sau mici negustori care fac negoț în Baia Mare (Feștilă, 1972), iar în secolul al XVIII-lea știm că meșteri șindrilari din Botiza și din Budești își vindeau produsele în Baia Mare (Baboș, 2004, 90).
Botiza a aparținut protopopiatului Vișeului până în 1747, când se înființează protopopiatul Izei și este înglobat acestuia (Bud, 1911, 11). Aflăm că în 1637, în centrul de zugravi de la Mănăstirea Moisei se pictează icoane pentru Botiza (Porumb, 1982, 104). Satul a avut biserică veche, cu hramul „Sfânta Paraschiva” (Temian, 2016, 261), parohia fiind consemnată și de conscripția din 1774: „memoriam humanam execedente termpore erecta” (Bud, 1911, 31).
Începând cu anul 1769, satul apare în documente ca mină aparținătoare de Oficiul minier regal Cavnic, alături de Cavnic și Budești. Mai târziu, după înființarea minelor din Lăpuș în 1787, exploatarea minereurilor neferoase se făcea pe ambele părți ale lanțului munților Lăpușului, având deschideri de mine în Botiza, Poiana Botizii și Strâmbu (Temian, 2016, 310).
După ce se înființează topitoria de fier din apropierea Lăpușului, în „Păduroi”, întreaga cantitate de minereu din bazin (Lăpuș, Botiza, Strâmbu) era prelucrată aici (Temian, 2016, 354).
1771-1783 a fost o perioadă în care credincioșii botizeni cu cumpărat multe cărți sfinte, așa cum reiese din însemnările culese de istoricul Bîrlea Ioan de pe filele acestor cărți. Pe un Apostol din 1766, găsit de Ioan Bîrlea în arhiva bisericii, apare numele lui Radu Munteanu, zugrav originar din satul Ungureni din Țara Lăpulului, care ajunge în anul 1771 în Țara Maramureșului unde pictează bisericile din Botiza și Glod (Porumb, 1982, 105).
În 1839, existau în Botiza trei izvoare foarte sărate pe muntele Szikuli (Ardelean, 2015, 50)
În 1857, se ridică edificiu de piatră pentru şcoala din Botiza (Șematism, 1936, 101).
În 1862, se înființează protopopiatul Ieudului care cuprinde satul Botiza alături de Săcel, Săliște, Dragomirești, Cuhea, Bocicoel, Șieu și Poienile Izei (Bud, 1911, 17).
Între 1888 și 1896, Ioan Coman a fost preot în Botiza, după care a fost numit paroh-protopop în Vişeul de Jos. Cunoscând situația bisericii din Botiza, probabil neîncăpătoare pentru credincioșii de acolo, după consturirea bisericii din zid din Vișeu de Jos în 1896, parohul-protopop Ioan Coman a mijlocit ca vechea biserică de lemn din Vișeu de Jos să fie dăruită credincioșilor din Botiza (Bud, 1911, 32). Vișeu de Jos, cu parohie veche dinainte de 1525, a fost dintotdeauna un sat puternic de nobili, a căror generozitate s-a reflectat de-a lungul timpului în donațiile pe care le-au făcut: istoricul Tit Bud relatează că prima biserică din Vișeu de Jos a fost dăruită credincioșilor din Bococoiel, atunci când au consturit în 1699 actuala biserică, care la rândul ei a fost dăruită botizenilor 200 de ani mai târziu, în 1986 (Bud, 1911, 32). La scurt timp după reconstruirea vechii biserici din Vișeu de Jos, în Botiza, pe cheltuiala creduncioșilor, sunt aduși zugravi de la mănăstirea Nicula: Dionisiu Iuga și fiica sa Aurelia, care repictează vechea biserică, în anul 1899 (Porumb, 1982, 122).
În 1890, se înființează de către 2 întreprinzători din Pesta firma ”Schultz şi Polák” care cumpără suprafețe mari de pădure, instalează 4 fierăstraie și debitează primar lemnul tăiat, obținând beneficii consistente (Temian, 2016, 451). Această moşie a fost oferită comunei, dar aceasta nu a dorit s-o cumpere. Preotul din comună, Ioan Vlad, socrul
lui Ioan Bîrlea, funcţiona aici din 1902, era firav şi nu era atins de vântul de redeşteptare naţională pornit din Vişeu şi Dragomireşti, deşi deţinea „Gazeta Transilvaniei” (Ardelean, 2015, 54). O imagine a unei Fabrici de scânduri din Botiza, în 1901, a fost publicată de istoricul Livia Ardelean în articolul ”Fabrica de scanduri din Botiza, 1901” apărut în anul 2015 în Revista Arhivei Maramureșene.
În 1913, a avut loc o vizitație canonică ce consemnează pe larg starea de fapt din Botiza, publicată de istoricul Livia Ardelean în 2015 în Revista Arhivei Naționale.

În 1918, are loc o rebeliune a muncitorilor forestieri de pe Valea Vișeului și a Izei, din cauza muncii istovitoare de 12-14 ore pe zi și a alimentației innsuficiente de doar 2kg de făină de porumb pe săptămână. Forestierii din Botiza participă alături de cei din Borșa, Moisei, Dragomirești (Temian, 2016, 577).

Pitorească este povestea de la 1920 a părintelui Ioan Vlad, a preotesei, și a preotului ajutător Ștefan Dunca, relatată de istoricul Livia Ardelean în articolul Sat nobiliar versus sat iobăgesc: Slatina şi Botiza, apărut în 2015 în Revista Arhivei Naționale, unde se vede hotărârea cu care credincioșii îl susțin pe preotul cel tânăr care își face datoria cu smerenie, în ciuda șicanelor preotesei.

În anul 1932, în Botiza exista o staţiune balneară şi climaterică, cu ape clorosodice şi feruginoase, cu bogaţi oxizi de fier, situată în regiune deluroasă, cu o instalaţie balneară foarte modestă, în care oaspeţii erau încartiruiţi în casele ţăranilor (Ardelean, 2015, 50).

În 2011, Anca Bratu, istoric de artă cu preocupare deosebită către pictura murală din bisericile maramureșene este ingropată, la cererea sa, în cimitirul din Botiza.

La ora actuală, Primăria Botiza este una dintre cele mai active primării din Țara Maramureșului în domeniul reconstrucției imaginii satului după principiile arhitecturii tradiționale, interpretate în cheie contemporană.

Istoricul bisericii

Povestea bisericii din Botiza începe în anul 1699, în Vișeu de Jos unde a fost construită inițial, și înglobează povestea a 3 biserici al căror destin s-a împletit în Botiza: vechea biserica din Botiza, vechea biserica din Vișeul de Jos și noua biserică din Botiza, reconstituită din vechea biserică din Vișeul de Jos.

Vechea biserică din Botiza

Toate informațiile referitoare la vechea Biserică din Botiza le datorăm arhitectului cercetător Alexandru Baboș care a publicat un amplu articol în care a reconstituit vechea biserică din Botiza pe baza a 20 de bârne recuperate în urma demolării școlii vechi din Hoteni, în anul 1995 (Baboș, 2002) – articol din care am extras elementele definitorii pentru înțelegerea monumentului.

Vechea Biserică din Botiza a fost datată dendrocronologic în anul 1593. Această datare la finele secolului al XVI-lea o alătură celorlalte biserici despre care avem cunoștință că au existat în acest secol: Cornești, Breb, Văleni și Nănești.

Totodată ea se alătură și bisericilor construite cu doar două decenii mai târziu:  Cornești 1615, Ieud Deal 1611-21, Valea Stejarului 1615-20, Oncești 1621, Breb 1622, la debutul perioadei cu o intensă activitate constructivă în Maramureș, numită în popor ”poiede” și care a durat pâmă la Ciuma de Mare din 1710.

De menționat că părintele paroh Berbecar Isidor notează într-un „scurt istoric” scris după 1982, că vechea biserică din Botiza ar fi fost adusă dintr-un sat de pe Valea Marei (Arhiva DJCMM).

Amplasamentul ei, conform hărților militare ale Imperiului Habsburgic era pe locul actualului altar de vară.

Vechea biserică din Vișeul de Jos

Vișeu de Jos, o parohie veche într-un sat puternic de nobili, și-a consturit prima biserică înainte de 1525. În 1699 a dăruit-o credincioșilor din Bocicoiel, pentru că în Vișeu de Jos au construit biserică nouă de lemn, adaptată numărului mare de credincioși, și cerințelor estetice ale vremii (Bud, 1911, 78). A fost construită la inițiativa nobilului Pop Ștefan (Baboș, 2004, 208), după cum mărturisește inscripția aproape ștearsă, pe peretele sudic, descifrată de arhitectul cercetător Alexandru Baboș în campania sa de documentare în Maramureș, în perioada 1995-2000 (Baboș, 2000, 256): “per pie defunctum Perillustrem ac Grossum Dominum Stephanum Papp”.

Biserica din Vișeu de Jos a fost constuită de o echipă de meșteri itineranți, probabil derivați din echipa meșterului Gozdă ce a activat în Maramureș cu 20 de ani în urmă.  Este cea mai mare dintre bisericile construite de această echipă: Hărniceşti (1679), Sârbi Josani (~1685), Vişeu de Jos (1699), Sat Şugătag (1700). Similitudinile cu celelalte biserici construite ce aceeași echipă în Hărnicești și Sârbi Josani sunt ușor de observat la decorația portalurilor (Baboș, 2004, 207).

Biserica din Vișeu de Jos a fost dăruită, la rândul ei, credincioșilor din Botiza, în 1896 după ce în Vișeu de Jos a fost consturită o biserică nouă de zid.

Noua biserică din Botiza

Odată adusă în Botiza, vechea biserică din Vișeu de Jos a fost ridicată în forma inițială, cu unele modificări care nu i-au alterat caracterul: ferestrele mărite în registrul inferior, ușa decupată de pe fațada sudică și crearea golurilor în pretele dintre pronaos și naos. Este posibil că și pridvorul să fi fost adăugat în această etapă constructivă. Argumente în această idee sunt grinda decorată a pridvorului care pare să fi fost decupată dintr-o grindă mai lungă (preluată de la o casă) și nu foarte temeinic legată de butea bisericii. În acest caz imaginea originală a bisericii a fost similară cu cea a celorlalte construite de acești meșteri – bisericile din Sat Șugatag, Hărnicești și Sârbi Josani: biserici înalte, cu acoperiș cu două poale, cu intrare pe latura vestică și fără pridvor.

O întrebare care rămâne deocamdată fără răspuns este proveniența foii exterioare a ușii de acces, decupată dintr-un panou mai mare pe care au fost pictate scene a Vămilor Văzduhului, cu reprezentarea morții călare. Nu se știe care este proveniența acestui panou, se știe doar că pictura este veche, de secol XVII sau mai îndepărtat, și că de obicei programul iconografic cuprinde aceste scene ale Vămilor Văzduhului pictate în pronaos, cel mai adesea pe peretele sudic. Să fi avut vechea biserică din Botiza un perete despărțitor între pronaos și naos, realizat din scândură montată vertical și pictată cu scenele Văzduhului? Sau panoul pictat este de fapt ușa dintre pronaos și naos a vechii biserici din Botiza? Rămâne un subiect de cercetat pe viitor.

De curând, s-a deschis o nouă campanie de cercetare a arhitectului cercetător Alexandru Baboș împreună cu specialistul restaurator de icoane și pictură murală Mihai Covaci; ei  au atribuit ușile împărătești ale tâmplei bisericii din Botiza ca fiind anterioare construirii bisericii din Vișeu de Jos, posibil să fi aparținut vechii Biserici din Botiza. Va fi interesant de comparat pictura restaurată a ușilor împărătești cu cea de pe panoul ușii de intrare, și de determinat dacă este aceeași mână care le-a pictat.

În aceeași nouă campanie de cercetare, au fost descoperite portretele ctitorului bisericii din Vișeu de Jos, Ștefan Pop și a soției sale. Așteptăm ca aceste descoperiri recente să apară publicate împreună cu argumente științifice și cu imagini ale obiectelor restaurate.

În 1699, Biserica din Botiza a fost pictată, pe cheltuiala credincioșilor, de zugravii aduși de la mănăstirea Nicula: Dionisiu Iuga și fiica sa Aurelia (Porumb, 1982, 122).

La aceeași vreme a fost pictat tricolorul pe bolta naosului, ca expresie a patriotismului care însuflețea românii din mediul rural în acea perioadă istorică.

Cafasul a fost realizat în anul 1925 iar în 1962 au avut lor lucrări de restaurare inițiate și susținute de Direcția Monumentelor Istorice (Arhiva DJCMM).

Descrierea bisericii

Biserica din Botiza este o biserică specific maramureșeană, caracterizată prin dimensiuni generoase  – nu atât în plan, cât mai cu seamă pe verticală: bolta naosului și turnul sunt printre cele mai înalte dintre cele ale bisericilor maramureșene.

Planimetria este specifică bisericilor maramureșene, cu cele 3 spații interioare nuanțate gradat în ceea ce privește sacralitatea lor: pronaosul ca o antecameră, naosul ca ”biserica” propriu-zis și absida altarului în care rareori poate călca sau privi creștinul de rând.

Biserica are accesul amplasat pe fațada vestică și absida altarului este poligonală. O funie răsucită leagă întregul corp al bisericii, ca o sculptură realizată cu mare trudă prin excizie, cu atât mai mult cu cât materialul lemnos din care a fost relizată biserica este un lemn moale de brad.

Bolta altarului se înalță curajos, așezată pe o singură retragere concepută pentru pentru reducerea deschiderii bolții și pentru stabilitatea pereților bisericii. Ferestre mici în registrul inferior, și foarte mici în registrul superior, aduc raze de lumină în interiorul spectaculos.

În timp a fost adăugat pridvorul, amplasat pe axa est-vest, cel mai probabil la data mutării bisericii din Vișeul de Jos în Botiza.

Parcurgând istoricul bisericii, aflăm că biserica din Botiza a fost adusă din Vișeu de Jos, și că în 1899 micuța dar cocheta biserică din lemn din satul iobăgesc Botiza a fost înlocuită cu o biserică mare, de sat nemeșesc.

O însemnare în biserică atestă data ridicării sale în Botiza: ”Această sfântă biserică renovată la 1899 cu spesele poporului maramureșean, Gheorghe Petrovai – preot, Sidău Dumitru, Brumar Ioan – curatori, Suci Alexandru – jude comunal, Dionisiu Iuga – zugrav de la Nicula, fiica Aurelia” (Arhiva DJCMM).

Biserica din Vișeu de Jos a fost construită pentru o mare comunitate de nobili, condusă de ambițiosul fondator Ștefan Pop. Confruntând tehnicile constructive, semnele de asamblare de pe structura turnului și în special modelul portalurilor de intrare, aflăm că biserica din Vișeu de Jos a fost consturită de aceeași echipă care a construit și bisericile din Hărniceşti (1679), Sârbi Josani (~1685), Vişeu de Jos (1699), Sat Şugătag (1700). O echipă de meșteri care are tehnici constructive ce sugerează o descendență din echipa meșterului Gozdă ce a activat cu două decade mai devreme (Baboș, 2004, 203).

Structura bisericii a fost construită din bârne de secțiune rectangulară, din lemn de brad, care formează pereți plani și colțuri netede, folosind îmbinările în ”coadă de rândunică” ce începuseră de curând să intre în modă. Deși meșterii au folosit exclusiv lemn de brad, au innobilat pereții exteriori cu o funia în relief care ”leagă” biserica în zona mediană, ceea ce este destul de neașteptat pentru această esență moale de lemn (Baboș, 2004, 207).

La ora actuală, această funie excizată este întreruptă în dreptul ferestrelor, ceea ce sugerează că ferestrele au fost mărite, probabil la montarea bisericii în Botiza.

Pe una dintre ferestrele de pe fațada nordică se poate identifica înălțimea ferestrelor originale, care probabil că au avut dimensiunile ferestrelor din registrul superior.Așezarea cununilor (a grinzilor răsturnate de streașină) este similară cu cea de la bisericile din Hărnicești și Sârbi Josani: susțin atât acoperișul exterior, cât și bolta interioară. Naosul este alungit pe axa est-vest, și are o înălțime mare care dă un caracter monumental interiorului. Lumina pătrunde prin numeroase ferestre mici, atât în naos, cât și în pronaos (Baboș, 2004, 207).

Peretele dintre biserica muierilor și biserica bărbaților a fost constuit inițial ca un perete plin, golurile create de o parte și de alta a ușii au fost create probabil la mutarea în Botiza.

Portalul este decorat bogat, cu trei arcade decorative diferite: prima dintre ele, cea din exteriorul portalului, este formată dintr-o succesiune de rozete legate între ele printr-un brâu incizat miniatural; în zona mediană vedem motivul funiei, și spre interior o serie de arce rampante. Similaritățile cu portalurile bisericilor din Hărnicești și Sărbi Josani sunt elementele care dovedesc că au fost lucrate de aceeași mână și să meșterul le-a folosit ca un semn distinctiv al echipei sale (Baboș, 2004, 207).

Portalul este pictat la exterior. Lipsa urmelor de vopsea sub fâșiile de cânepă (lipite înainte ca portalul să fie pictat) indică faptul că pictura exterioară a fost realizată după  ce biserica a fost adusă de la Vișeul de Jos (Baboș, 2000, 194).

Structura turnului nu diferă de cele pe care le găsim la Hărnicești și Sârbi Josani. Mai mult, în interiorul galeriei turnului a supraviețuit structura independentă de care atârnă clopotele, similară cu cea de la Sârbi Josani (Baboș, 2004, 207).

Pictura interioară este greu lizibilă la ora actuală din cauza depunerilor de fum și praf. O descriere  pertinentă putem găsi în lucrarea arhitectului Victor Brătulescu apărută în 1941 în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.

Iconostasul este contemporan cu biserica, a fost adus odată cu ea de la Vișeul de Jos. Mai mult decât pictura murală, iconostasul este aproape în întregime acoperit de o perdea groasă de fum și praf, care așteaptă să fie înlăturate pentru ca măreața biserică din Vișeul de Jos relocată în Botiza să își recapete strălucirea.

Biserica se află în stare bună de conservare din punct de vedere structural. Chiar și învelitoarea de draniță este în stare bună, dar necesită urmărire și atenție pentru viitoarea etapă în care va trebui înnoită.

La interior, atât pictura iconostasului adus odată cu biserica, de la Vișeu de Jos, cât și cea realizată de zugravii de la Nicula în 1899, sunt acoperite de un strat gros de fum și praf, și necesită de urgență lucrări de consolidare, curățare și restaurare, însoțite de ample lucrări de cercetare.

Fișă de monument întocmită de:
Laura Zaharia, arhitect – O.A.R., Filiala Nord-Vest