Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului” din Ieud „din Vale”

Localitatea

Cele mai vechi urme ale vieţuirii ȋn Ieud datează din epoca bronzului. Tradiţia consemnează existenţa unor „băi” (mine) de sare exploatate ȋn antichitate, fapt confirmat de găsirea unei monede romane cu efigia ȋmpăratului Traian, intrată ȋn colecţia savantului Ioan Mihalyi de Apşa. Prima atestare a localităţii are loc ȋn 2 februarie 1365, ȋn diploma regelui ungar Ludovic, prin care acesta dăruieşte voievodului Balc, fiul lui Sas şi fraţilor săi, Drag, Dragomir şi Ştefan moşia Cuhea, Ieudul ş. a. confiscate de la Bogdan, voievodul infidel, care a trecut ȋn Moldova, ȋntemeind statul feudal Moldova. La 1419, 3 decembrie, o diplomă dată de regele Sigismund ȋntăreşte pe Valentin (Balea), românul, fiul lui Teodor din Ieud, ȋn limitele vechi ale moşiei „aşa cum a fost ţinut şi stăpânit de Valentin şi predecesorii săi, străbunii familiilor Balea (1419), Bilţiu alias Dăncuş (1595), Dăncuş (1514), Ciceu alias Perţa (1583), Cudrici alias Balea din Bârsana (1752), Demian alias Dăncuş (1511), Feth alias Balea din Rozavlea, Florea alias Balea din Ieud, Şieu şi Poienile Izei, Gorzo alias Balea (1427), Ieudeanu zis Ioody (1419) ş.a. (G. Cristea, M. Dăncuş, Maramureş, un muzeu viu ȋn centrul Europei, p. 167).
Perioada medievală, presărată cu molime, năvăliri ale tătarilor, ȋnnobilări şi lupte pentru putere, religie şi proprietăţi a avut o constantă: strădania de a avea o viaţă mai bună ȋn condiţii istorice şi economice grele. Până la reforma agrară din 1921, mulţi ieudeni au lucrat, ca iobagi sau oameni liberi pământul nobililor, ȋnsă după Al Doilea Război Mondial, care aduce atât pierderi de vieţi omeneşti cât şi foamete şi sărăcie aproape generalizată, comunismul aduce, la ȋnceput convingându-i pe cei mai săraci, apoi cu forţa, colectivizarea. Ieudul a fost prima localitate ȋn care a apărut o gospodărie colectivă ȋn Maramureş, servind ca exemplu şi pentru localităţile din jur.
Şi ȋn Ieud prelucrarea lemnului a fost o ȋndeletnicire practicată din cele mai vechi timpuri, unul din cei mai cunoscuţi meşteri contemporani fiind Găvrilă Herenta Hotico, decedat cu doar câţiva ani ȋn urmă, care a lucrat şi la restaurarea bisericii din Ieud Şes. Bunicul acestuia, Gavrilă Hotico a lu’ Grigore Herenta (1870-1953), zis şi Vâju a fost, după spusele lui Pamfil Bilţiu, cel mai mare meşter popular al tuturor timpurilor.

Istoricul bisericii

Anul construirii bisericii de lemn din Ieud Şes este pus sub semnul ȋntrebării de istorici şi specialişti. Echipa de restauratori arhitectură (SC Manisa SRL – Niels Auner) şi pictură (SC Danart Import Export, pictor Dana Luminiţa Postolache) susţin ȋn postările din arhiva Uniunii Restauratorilor că biserica ar fi ridicată, „după documentele de arhivă, ȋn 1712” (neprecizându-se care sunt acele documente) iar „după tradiţie, ȋn 1717”, ȋn acelaşi studiu afirmându-se că a fost „ȋnălţată ȋn jurul anului 1718, după ultima invazie tătară”.
Al. Baboş susţine ȋn Tracing a Sacred Building Tradition că a fost construită probabil ȋn „1710, sau ȋn deceniile anterioare” (p. 87), ȋn restul lucrării amintind doar secolul al XVII ca dată a construirii bisericii.
Ȋn ceea ce priveşte pictura, restauratorii susțin, ȋn rezumatul din arhiva Uniunii Restauratorilor, că: „interiorul a fost decorat în stil bizantin în 1765 de către pictorul Alexandru Ponehalschi. Pictura interioară, realizată în 1841, este aproape în întregime ștearsă.”
Potrivit legendei, haiducul Pintea a contribuit la construirea bisericii cu o căciulă cu galbeni pe care a dat-o localnicilor ce l-au ȋntâlnit ȋn timp ce strângeau bani ȋn zonele mai bogate de câmpie de peste Ţibleş. Le-ar fi spus să-l caute dacă nu le ajung banii şi să-l cheme la sfinţirea bisericii. Astfel, Pintea ar fi participat la sfinţire şi ar fi adus piatra uriaşă ce se află la intrarea ȋn biserică.

Lucrări de restaurare: 1958, 1976; în 1998, are loc o restaurare generală.

Descrierea bisericii

Această a doua biserică a satului se aseamănă ȋn ceea ce priveşte proporţiile, mărimea şi detaliile cu biserica din Deal, doar ȋmbinările de colţ ȋn formă de coadă de rândunică diferă, prezenţa acestora părând să dateze „noua” biserică din Ieud din ultimele decade ale sec. XVII, sau din prima decadă a secolului următor. (Al. Baboş, Three Centuries of Carpentering Churches, 2000, p. 117) Totuşi , biserica din Şes este cunoscută cu supranumele de „Catedrala Maramureşului”, datorită celui mai abrupt acoperiş din regiune, căpriorii sanctuarului fiind de două ori mai lungi decât lăţimea acestuia, sau poate chiar mai lungi. (Al. Baboş, 2004, p. 87)
Biserica are plan dreptunghiular, cu o absidă pentagonală decroşată. Are două corpuri de acoperiş, iar partea de peste pronaos şi naos are două streşini şi două rânduri de ferestre. Părţile acoperişului spre vest şi est sunt aproape verticale. Ȋn interior, are bolţi semicilindrice atât ȋn naos cât şi ȋn altar, cu mare deschidere şi la mare ȋnălţime. Peste pronaosul tăvănit se ȋnalţă turnul, cu o siluetă zveltă şi o ȋnălţime considerabilă. (30.20 m, primul corp de acoperiş se ȋnalţă până la 13.55 m)
Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete ȋnalt de scânduri, cu gratii de lemn. Bolţile altarului, ca şi ale naosului sunt de formă semicilindrică şi ȋnalte. Spre deosebire de alte biserici, acoperişul altarului urcă până aproape de coama acoperişului principal.
Din păcate, pictura bisericii este distrusă aproape ȋn totatalitate. Ȋntr-unul dintre istoricele realizate ȋn anii’70-’80, aflat ȋn arhiva DJC Maramureş, Traian Ursu o descria astfel: „pictură naivă, ţărănească, nedatată ȋncă, bogat decorată, ȋntre scene şi registre cu motive vegetale şi de remarcat că hainele unor personaje sunt redate ȋn stilul celor maramureşne.” Fostul preot paroh, Ioan Marcu, semnează, de asemenea un scurt istoric precizând: “Pictura, executată ȋn anul 1841 este ştearsă aproape ȋn ȋntregime, urme din ea păstrându-se doar pe un perete din tinda bisericii.”

Fișă de monument întocmită de:
Aura Pintea, inspector superior – Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș