Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Strâmtura

Localitatea

Din perioada neolitică, în perimetrul satului Strâmtura, au fost găsite obiecte de bronz: cele aflate în anul 1958 la Ponoare (celturi de tip transilvănean şi vârfuri de lance) se află în Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei, dar cele descoperite în anul 1885, cuprinzând fragmente de diverse piese de bronz, precum şi o masă topită de astfel de piese, au avut o soartă necunoscută (Kacso, 2011, 513).
Din perioada prefeudală sau feudală timpurie, au fost găsite în apropierea bisericii vechi mai multe fragmente ceramice medievale, găsite, la 29 aprilie 2003 (informaţie T. Ivanciuc) (Kacso, 2011, 512).
Prima apariţie a vechiului nume al satului, Szurduk, a fost în anul 1326, când Carol I oferă cneazului Stanislau, pământul Szurduc (Strâmtura). Denumirea Szurduc era mai largă şi cuprindea mai multe sate. Mai apoi a fost posesiune erarială, după care a fost răscumpărată de urbarialişti sub conducerea preotului local Vasiliu Ilniczky, de la contele Teleky în perioada 1900-1994, revenind în posesia satului (Bud, 1911, 69).
Ioan Mihalyi de Apşa consemnează în culegerea sa de ”Diplome maramureşene din sec. XIV-XV” că satele Strâmtura și Bârsana se aflau sub aceeași stăpânire până în 1411, după care se despart devenind localități distincte (Temian, 2016, 57). Din aceeaşi sursă aflăm de înnobilări, împroprietăriri ce au loc în Strâmtura în jumătatea a doua a secolului al XV-lea (Temian, 2016, 77, 80, 85).
Datorită interesului stăpânilor nobili de completare a numărului brațelor de muncă, Conscripțiile din anii 1530-1548 au consemnat și numărul caselor noi care erau scutite de la plata taxelor și impozitelor un număr oarecare de ani (3-6 ani). În anul 1548 a fost consemnată câte o casă nouă în Rozavlea colonizată de nobilii Petru de Petrova și Emeric de Dolha, şi în Strâmtura (Ardelean, 2014, 193).
În 1655, se construieşte biserica de lemn la mănăstirea Rozavlea.
Biserica de lemn este adusă de la mănăstirea Rozavlea în anul 1667 (Baboş, 2004, 198).
Anul 1667 este anul în care Strămtura devine parohie: ”paroghia erecta anno 1667” (Bud, 1911, 69).

În anul 1717 dramatica retragere a armatei tătare incendiază satele de pe valea Izei, până la Săcel, satul Strâmtura fiind în calea lor. La hotarul dintre Bârsana și Strâmtura au fost atacati de 300 luptători maramureșeni (Temian, 2016, 24).
În anul 1724, în Strâmtura funcţiona o şcoală ”pe la casele oamenilor”, la fel ca şi în satele Cuhea, Dragomirești, Vad, Crăcești (Temian, 2016, 249).
În 1741, s-a răspândit epidemia de ciumă în Marmureş. Oficialii comitatilului au decis ca toate satele să-și pună străjeri pentru a împiedica comunicarea cu cei
din afară. Primele cordoane au fost ridicate în ianuarie în Petrova, ajungând în aprilie în Strâmtura (Ardelean, 2017, 14)
Între 1766 şi 1815, credincioşii din satul Strâmtura se preocupă de cumpărarea de cărţi bisericeşti şi icoane (Bîrlea, 1909, 195).
În perioada 1767-1786, populaţia satului Strâmtura creşte vertiginos de la 366 la 1088 de suflete (Baboş, 2004, 141).
Biserica de lemn este ”lărgită şi reparată” în 1771 (Bud, 1911, 69).

Istoricul Ioan Bîrlea notează toate inscripţiile găsite zugrăvite de pereţii biserici şi pe icoane, de unde aflăm perioada în care a fost completat iconostaul cu icoane mobile, cu siguranţă la scurt timp după ce lucrările de ridicare a bisericii au fost finalizate. Totodată, aflăm şi numele credincioşilor care au donat aceste icoane bisericii (Bîrlea, 1909, 198-190):
– 1773 icoana sfântului Nicolae
– 1773 icoana Maicii Domnului
– 1773 icoana lui Hristos
– 1775 icoana de pe altar
– ? icoana a cincea, a şasea, a opta, a noua (prăznicare)
– 1779 icoana a şaptea (prăznicară) pictată de Filip zugravu

În anul 1777, programul şcolar al erariului ”Ratio Educationis totisque Rei Literariae per Regnum Hungariae et Provincias eadem adminexas” prevedea printre altele şi înfiinţarea de şcoli pentru românii din Transilvania şi Partium. Satul Strâmtura, împreună cu satele Crăceşti, Slatina, Ocna Şugatag, Vad şi Vişeu de Sus, beneficiază de acest program, astfel încât în anul 1778 erariul zideşte câte o şcoală în fiecare dintre aceste sate şi acordă ajutoare învăţătorilor români (Temian, 2016, 290).
În anul 1779, se înfiinţează Districtul Cameral Erarial la Vișeul de Sus, pentru administrarea pădurilor statului din comunele Borşa, Vişeu de Sus, Dragomireşti, Rozavlea, Ruscova şi Strâmtura (Temian, 2016, 292).
Istoricul Tit Bud notează că în anul 1781 biserica din Strâmtura aparţinea Protopopiatului Vișeului (Bud, 1911, 6). Probabil că biserica din Strâmtura a aparţinut Protopopiatului Vișeului încă de la înfiinţarea paroiei din sat, în 1667.
În anul 1791, în luna decembrie, a fost cutremur, consemnat pe un Minologhion de Blaj din 1781 (Bîrlea, 1909, 197).
În anul 1800, Mihai Zugravu reface pictura parietală, conform unei inscripţii găsite de Ioan Bîrlea ”pe podul bisericii de-a dreapta”: ”să se știe că această sf[ân]tă besereca s`au început a zugrăvi … luna lui … anu 1800, și au zugrăvitu Mihailu” (Bîrlea, 1909, 199). Istoricul Alexandru Filipaşcu menţionează că zugravi ai bisericii din Strâmtura au fost doi: Filip şi Mihai, şi că aceştia au lucrat aici în anii 1799-1800 (Filipaşcu, 1997, 156).
În anul 1814, se introduc matricole bisericești în Strâmtura (Şematism, 1936, 105).
În 1837, au avut loc alte lucrări de extindere a bisericii, pe latura vestică (Baboş, 2000, 96).
În anul 1873, epidemia de holeră cuprinde şi satul Strâmtura cu o evoluţie rapidă şi 240 de decese pe parcursul celor 6 luni cât a durat epidemia (Varga, 2010, 142).
Anul 1885 este notat ca fiind anul în care este consacrată biserica din Strâmtura (Şematism, 1936, 105).

În 1885, Strâmtura a cerut şcoli la dorinţa sătenilor, alături de satele Dragomireşti, Bârsana, Rozavlea Vişcul de Sus şi Borşa-Handal, dar în 1886 acestea încă nu au fost înfiinţate (Filipaşcu, 1997, 185).

La finele secolului al XIX-lea, Strâmtura are o bogată activitate de promovare a valorilor româneşti şi pentru emancipare naţională:

– în anul 1872, este organizată prima reprezențație teatrală în limba română, cu piesa ”Rămăşagul” de Vasile Alecsandri de către ”Societatea de diletanţi” din Strâmtura, condusă de preotul Baziliu (Vasile) Caracioni, promotorul cântului si dansului romanesc (Tămâian, 2016, 414);
– în anul 1786, are loc la Strâmtura o frumoasă reprezentaţie românească, în care tinerii îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti au jucat ”Căluşerul”, ”Bătuta”, ”Apşănescul”, cu ceteraşi din Beclean, şi cu o participare largă de intelectuali români din Bistriţa şi Someş (Temian, 2016, 418);
– în 1861, are loc la Strâmtura o conferinţă naţională în care intelectualitatea română din Maramureş şi-a reafirmat adeziunea pentru organizarea unui Congres naţional al tuturor românilor din monarhia austriacă (Temian, 2016, 389);
– mişcarea teatrală ”Societatea de diletanţi” ia amploare în 1880, atât în Strâmtura cât şi în Şomcuta Mare şi Ardusat (Temian, 2016, 427);
– în 1888, la adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor români din Maramreş, ce a avut loc la şcoala din Strâmtura, învăţătorul Demetriu Botoş de la Şcoal din Hoteni a prezentat dizertaţia ”Şcoala poporală ca şcoală de educaţiune” iar învăţătorul din Călineşti a prezentat raportul ”Cum se poate exercita patriotismul la tinerime” (Temian, 2016, 446).
În 1894, se construieşte casa parohială de piatră (Şematism, 1936, 105).
În 1895, se construieşte edificiul şcolar de piatră (Şematism, 1936, 105).
În perioada 1900-1904, la Strâmtura începe o acțiune de răscumpărare a pământurilor de la contele Teleky, sub conducerea preotului local Vasiliu Ilniczcy: hotarul comunei devine proprietatea locuitorilor săi (Bud, 1911, 69).

Azi, Strâmtura este comună ce are ca sate aparţinătoare Glod şi Slătioara. Fenomenul migraţiei a fost mai redus în aceste sate, ceea ce a permis ca mentalităţile şi stilul de viaţă tradiţional să se conserve mai bine aici (www.primariastramtura.ro).

Istoricul bisericii

În anul 1997, a fost făcută datarea dendrocronologică a bisericii din Strâmtura de către echipa internaţională de cercetători Olafur Eggertsson şi Alexandru Baboş. Prelevarea probelor a fost făcută cu dificultate din cauza tencuielii de lut care acoperă pereţii bisericii. Au fost luate probe din:
– fragmentele de grindă decorată, refolosite în pod în peretele vestic care închide bolta naosului extins în 1836. După modul în care grinda a fost decorată ea putea să fi făcut parte din galeria turnului. A fost luată o singură probă, datată după 1655;
– portalul interior, ce a fost iniţial portalul de intrare în biserică, înainte de extindere. Au fost luate două probe, datate în 1654;
– bolta, două barne din zidul sudic al absidei altarului, câţiva căpriori, şi grinda răsturnată de streaşină (cununa) de pe latura sudică. Acestea au fost datate în iarna anilor 1771-1772 (Eggertsson, 1997, 44).
– nu au fost prelevate probe din butea bisericii, din cauza tencuielii de lut care o acoperă; o nouă cercetare dendrocronologică pentru această parte constructivă ar putea aduce informaţii utile.

Aşadar construcţia bisericii a început în 1654, apoi butea a fost acoperită şi turnul ridicat un an mai târziu, în 1655. Consacrarea sa putea să fi fost făcută în anii următori.

Fragmentul decupat al portalului uşii originale de acces în biserică este foarte asemănător cu cele din Budeşti Josani (1643) şi Sârbi Susani (1639), realizate de meşterul Gozdă. La fel se poate observa şi marea asemănare dintre vechile uşi împărăteşti: cea de la Strâmtura, păstrată în strană şi cea de la Budeşti Josani, păstrată ca uşă diaconească. O cercetare atentă a acestor uşi împărăteşti ar putea revela longevitatea colaborării dintre meşterul Gozdă şi pictorul cu care acesta făcea echipă – la o primă vedere această pare să fi durat mai bine de 12 ani.

Istoricul Tit Bud notează că biserica de lemn de la mănăstirea Rozavlea a fost adusă în Strâmtura în anul 1661 (Bud, 1911, 69) – o informaţie care se contrazice cu cea prezentată de arhitectul-cercetător Alexandru Baboş, în urma consultării aceluiaşi document din Arhivele Naţionale Maghiare unde este specificat 1667 ca fiind anul mutării în satul iobăgesc a bisericii dăruite de nobilii din Rozavlea (Baboş, 2004, 198).

În acest caz, nu este o coincidenţă faptul că în acest an Strâmtura devine parohie: ”parochia erecta anno 1667” (Bud, 1911, 69), şi înţelegem că până atunci satul iobăgesc Strâmtura nu avea un edificiu bisericesc. Credincioşii probabil că participau la slujbele religioase de la biserica mănăstirii Rozavlea aflată la doar 2,5km sau a mănăstirii Bârsana aflată la 4km distanţă. Este posibilă şi ipoteza că slujbele religioase erau ţinute în sat, în spaţii amenajate în acest scop (casă sau şură).

Este curios faptul că la doar câţiva ani de la consacrarea bisericii în mănăstirea Rozavlea aceasta a fost mutată în Strâmtura. Ce a determinat mutarea unei biserici de mănăstire la doar un deceniu de la construirea sa? De ce nobilii din Rozavlea au decis să dăruiască biserica de mănăstire satuluil iobăgsc Strâmtura? Este de menţionat că era o biserică impunătoare, cu acoperiş cu 2 poale, cu turn, construită cu atenţie pentru detalii de o echipă de meşteri care a lăsat în urma lor unele dintre cele mai fascinante biserici din această perioadă (Sârbi Susani (1639), Slătioara and Budeşti Josani (1643)), echipă condusă de meşterul Gozdă (Baboş, 2004, 198). Despre mănăstirea Rozavlea ştim că în 1733, la vizita pe care proto-egumenul Grygorij Bulko a făcut-o la mănăstirile din Maramureş, Rozavlea nu era menţionată (Baboş. 2000, 96), de unde se pot desprinde 2 ipoteze: fie mănăstirea a fost distrusă la raidul tătar din 1717, fie mănăstirea s-a dizolvat în 1667, atunci când biserica a fost mutată în Strâmtura, şi satul iobăgesc a devenit parohie.

1717 este anul dramaticei retrageri a armatei tătare, care incendiază satele de pe valea Izei, până la Săcel, satul Strâmtura fiind în calea lor. La hotarul dintre Bârsana și Strâmtura au fost atacati de 300 luptători maramureșeni (Temian, 2016, 24). Să fi scăpat biserica din Strămtura fără să fie incendiată de tătari? Dacă ne gândim la graba cu care tătarii au dorit să scape din strâmtoarea Strâmturii şi de atacul ce a avut loc acolo, alungaţi fiind de luptătorii maramuresşeni, ne putem imagina că fuga lor s-a domolit abia în Rozavlea unde au dat foc cu conştiinciozitate bisericii.

Este momentul să privim cu atenţie fragmentele de perete din naosul bisericii din Strâmtura, sub bucăţile de tencuială căzute pe alocuri: se observă un strat consistent negru, care acoperă bârnele de lemn. Nu ştim dacă este funingine rezultată în urma unui foc sau este un strat de vopsea, dar prima presupunere ar fi raidul tătar şi un incendiu provocat în grabă, pe care credincioşii au avut timp să îl stingă. Biserica nefiind afectată structural, a continuat să fie folosită în acest stadiu, încă 54 de ani.

Au urmat ani grei pentru satul Strâmtura: reconstrucţia după devastatorul raid tătar, epidemia de ciumă din 1741 (Ardelean, 2017, 14).

Dar în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea începe o perioadă de prosperitate, generată probabil de înfiinţarea Districtului Cameral Erarial la Vișeul de Sus, pentru administrarea pădurilor statului din comunele Borşa, Vişeu de Sus, Dragomireşti, Rozavlea, Ruscova şi Strâmtura, în anul 1779 (Temian, 2016, 292). În perioada 1767-1786 populaţia satului Strâmtura creşte vertiginos de la 366 la 1088 de suflete (Baboş, 2004, 141), prin grija erariului de a asigura forţe de muncă pentru administrarea şi exploatarea pădurilor.

Din însemnările culese de istoricul Ioan Bîrlea aflăm că în această perioadă de prosperitate, credincioşii din satul Strâmtura s-au preocupat de cumpărarea de cărţi bisericeşti (Bîrlea, 1909, 195), urmând ca în 1772 să se preocupe de repararea şi lărgirea bisericii (Bud, 1911, 69). Corelând aceste informaţii cu datarea dendrocronologică, înţelegem că în această etapă a fost refăcută bolta peste naos, acoperişul, şi a fost lărgită absida altarului. O cercetare arhitecturală aprofundată ar putea reda imaginea bisericii din Strâmtura la 1772.

Tot din însemnările istoricului Ioan Bîrlea, aflăm că în 1773 au fost cumpărate majoritatea icoanelor pentru noul iconostas (Bîrlea, 1909, 195), ceea ce înseamnă ca la acea dată biserica în forma ei cea nouă era consacrată.

Uşile împărăteşti sunt datate în 1776 şi par să fi fost executate în atelierul familiei Plohod, în Dragomireşti (Baboş, 2004, 166). Conceptul compoziţional cu cele 2 personaje întinse în partea de jos a uşilor, vrejurile aerate de viţă de vie care susţin cele șase medalioane cordiforme ce sugerează frunza de tei şi partea superioară dantelată cu 2 serafimi, este similar cu cel al uşilor împărăteşti de la Biserica din Călineşti Susani realizată în 1789 în atelierul familiei Plohod de la Dragomireşti. Picturile miniaturale de pe ambele uşi au trăsături specifice atelierului zugravului Alexandru Ponehalschi. O cercetare atentă a celor 2 uşi împărăteşti ar putea revela informaţii detaliate şi poate surpriza colaborării de lungă durată dintre zugravul Alexa şi atelierul Plohod.

Una dintre foile vechii uşi împărăteşti de la 1655 a fost folosită pentru executarea unei strane, iar o icoană cu Hristos învăţător a fost inserată în pupitrul pentru cărţi. Atât pictura cât şi detaliile de execuţie ale acestei foi de uşă împrătească sunt aproape identice cu cele al uşilor împărăteşti vechi ale bisericii din Budeşti Josani, mutate la uşa diaconească dinspre miazăzi, databile în 1643 (anul edificării bisericii din Budeşti Josani) sau câţiva ani mai târziu.

Una dintre foile vechii uşi împărăteşti de la 1655 a fost folosită pentru executarea unei strane, iar o icoană cu Hristos învăţător a fost inserată în pupitrul pentru cărţi. Alte fragmente pictate sunt inserate în proscomidierul înjghebat în absida altarului, şi de curând (2019) părintele-paroh Belea Gheorghe Bogdan a rificat tăblia mesei altarului dând la iveală o frumoasă pictură pe lemn care după dimensiuni ar putea să fi fost tăblia uşii de intrare în biserica originală.

În anul 1800, Mihai Zugravu reface pictura parietală, conform unei inscripţii găsite de Ioan Bîrlea ”pe podul bisericii de-a dreapta”: ”să se știe că această sf[ân]tă besereca s`au început a zugrăvi … luna lui … anu 1800, și au zugrăvitu Mihailu” (Bîrlea, 1909, 199). Istoricul Alexandru Filipaşcu menţionează că zugravi ai bisericii din Strâmtura au fost doi: Filip şi Mihai, şi că aceştia au lucrat aici în anii 1799-1800 (Filipaşcu, 1997, 156).

În 1837, au avut loc alte lucrări de extindere a bisericii, pe latura vestică. Peretele dintre vechiul naos şi pronaos a fost eliminat complet mărind în felul acesta naosul; a fost construit un pronaos nou, au fost create golurile dintre noul naos şi noul pronaos şi a fost ridicat un turn nou (Baboş, 200, 96).

În turn, găsim inscripţia anului1885 pictată cu vopsea, ce poate să indice anul în care biserica a fost tencuită cu lut (Baboş, 200, 96).

Nu se cunosc alte lucrări de reparaţii sau restaurare, până în anul 2019 când învelitoarea de draniţă a fost înlocuită cu una nouă, la iniţiativa părintelui-paroh Belea Gheorghe Bogdan şi finanţată de Primăria Strâmtura.

Descrierea bisericii

Biserica din Strâmtura este una dintre cele mai masiv modificate dintre bisericile maramureşene. Iniţial a fost construită la mănăstirea Rozavlea ca o biserică de tip bazilical, cu acoperiş cu două poale şi cu turn. Acum încearcă să pară ceea ce nu este:
– o biserică de tipologie românească, deşi iniţial a fost o biserică bazilicală cu acoperiş cu două poale, ce mai păstrează la interior registrul superior cu ferestre mici şi ascuţite la partea superioară;
– expune un turn cu acoperiş neobişnuit cu două poale, ce încearcă să pară un turn de factură barocă, cu terminaţie în formă de bulb;
– se înfăţişează ca o biserică de zid deşi este o biserică de lemn.

Biserica originală de la mănăstirea Rozavlea, construită în 1655, era o biserică de dimensiuni medii ce putea cuprinde 230 de persoane, socotite cu 5pers/mp (Baboş, 2004, 121). Deşi nu foarte mare ca dimensiuni, biserica avea un aspect semeţ, specific bisericilor maramureşene cu secţiune bazilicală şi respectiv cu acoperiş cu poală dublă, judecând după amprenta ferestrelor mici care se pot vedea în interiorul naosului, în registrul superior, sub stratul de tencuială.

Turnul era subţire, cu un plan pătrat cu latura de doar 120 cm (Baboş, 2000, 100).

Portalul uşii de intrare se păstrează în poziţia sa originală din peretele vestic al bisercii, devenit un perete interior în urma extinderii înspre vest. Din păcate, a fost decupat în timpul lucrărilor de extindere, dar mai păstrează o parte din decoraţii. Structura compoziţională este foarte asemănătoare cu cele ale bisericilor din Budeşti Josani şi Sârbi Susani, cu diferenţa că decoraţiile sunt mai puţin încărcate dar mai subtil concepute şi prelucrate.

Arhitectul-cercetător Alexandru Baboş demonstrează că lucrarea poate fi atribută meşterului Gozdă, diferenţele stilistice fiind argumentate de maturarea geniului creator al meşterului în cele două decenii ce s-au scurs între lucrările de pe valea Cosăului şi cea de la mănăstirea Rozavlea. Comparând acest portal cu cele de pe valea Cosăului recunoaștem aceleași elemente compoziţionale: tripla cruce în zona mediană, rozeta solară în colțul superior, funiile excizate care înconjoară întreg portalul şi se răsucesc spre interior în partea inferioară, şi nu în ultimul rând grija pentru detalii. Diferenţele sunt formale: fundalul este sobru, fără inciziile caracteristice portalurilor de pe valea Cosăului, funiile excizate sunt geminate, iar capătul lor inferior se răsuceşte spre interior urmărind o spirală (nu un cerc), generând motivul cornului de berbec. Cornul nu schimbă sensul mesajului, deoarece, la fel ca șarpele, este şi el un simbol al lunii (Baboş, 2004, 198).

Nu ştim dacă vechea biserică a mănăstirii Rozavlea a apucat să fie pictată, dat fiind că a fost mutată la un răstimp atât de scurt de la ridicarea ei. Sunt necesare cercetări pentru a determina dacă sub stratul vizibil de pictură a existat o pictură anterioară.
Din vechea biserică se păstrează fragmente din vechile uşi împărăteşti şi icoane, refolosite în strană şi în pupitru. Pictura este de o calitate excepţională, culorile s-au păstrat foarte vii, iar uşile împărăteşti au fost pictate cu generozitate, câmpurile destinate scenelor specifice ale Bunei vestiri şi celor 4 evanghelişti, acoperă toată suprafaţa disponibilă, nu doar mici medalioane încadrate în chenare late.

În biserică se păstrează icoane împărăteşti ce provin din 2 serii diferite; rămâne ce cercetat daca una dintre serii aparţinea vechii biserici de mănăstire.

Biserica mutată în Strâmtura în 1667, adică 12 ani după construirea sa, a păstrat integral imaginea mănăstirii din Rozavlea.
Cât din biserica originală a supravieţuit raidului tătar de la 1717 şi a tentativei de incendiere, vom afla doar după o cercetare pluridisciplinară a monumentului.

Biserica modernizată în 1772 a cuprinde primele sale modificări majore, conform datării dendrocronologice: refacerea bolţii şi a acoperişului, şi refacerea absidei altarului. Nu ştim dacă aceste lucrări au adus schimbări şi în volumetria acoperişului şi a secţiunii bazilicale. Cercetarea arhitecturală a bisericii ar putea reda imaginea sa la data primelor modificări majore.

Majoritatea icoanelor mobile au fost cumpărate de credincioşi în perioada 1773-1779. Câteva dintre icoanele împărăteşti s-au păstrat, şi o analiză atentă va putea determina dacă acestea sunt într-adevăr opera pictorului-zugrav Alexandru Ponehalschi, aşa cum pare la o analiză vizuală rapidă.

Este de menţionat aici micul proscomidier din absida altarului, executat din scândură refolosită, pictată. Nu se cunoaşte provenienţa pieselor componente, dar în fragmentele de pictură care răzbat de sub stratul de funingine se pot recunoaşte tuşe similare cu cele ale pictorului-zugrav Alexandru Ponehalschi. Dacă materialul lemnos a fost preluat dintr-un pomelnic, rămâne de aflat în urma cercetării detaliate a acestei piese valoroase. Cu siguranţă că va fi descifrat şi mesajul pe care îl transmite pictorul prin textul lung înscris aici.

Ştim că la acestă dată, mai precis după 1769, Alexandru Ponehalschi renunţase la pictura murală pentru că în 1769 nu şi-a reînnoit permisiunea de a fi activ în cadrul diecezei, şi că se limita la pictarea de icoane mobile (Baboş, 2020, 27). Picta zugravul Alexa şi alte piese mobile din biserici în afara icoanelor? Cum arăta piesa originală din care a fost croit proscomidierul din altarul bisericii din Strâmtura? Sperăm că vom afla curând.

Tot în această etapă au fost refăcute şi uşile împărăteşti: sunt datate din 1776 și provin din atelierul familiei Plohod din Dragomirești. Remarcabil este portretul episcopului de Muncaci (probabil Andrej Bacsinszky) cu o mitră pe cap și o cruce deasupra, poziţionate în partea de sus a uşilor împărăteşti, ce marchează probabil înfiinţarea Episcopiei de Muncaci în 1771 ca jurisdicție ecleziastică greco-catolică de sine stătătoare. Cele două personaje culcate în partea de jos a celor 2 foi ale uşilor împărăteşti sunt profetul Isaia și regele David. Deasupra lor se află şase medalioane ce înfăţişează pe cei patru evangheliști și Fecioara Maria primind binecuvântarea de la Arhanghelul Gabriel. Deasupra, doi serafimi veghează ciorchinele de struguri înşirate pe vrejuri sinuoase, ca simbol al lui Hristos (Baboş, 2004, 166).

Analiza comparativă a uşilor împărăteşti de la Strâmtura cu cele de la Călineşti Susani poate fi relevantă pentru determinarea trăsăturilor caracteristice lucrăturii atelierului Plohod din Dragomireşti. Uşile împărăteşti ale celor 2 biserici au aceeaşi structură compoziţională. Ştim că Gheorghe Plohod a realizat ciboriul de pe masa altarului din Călineşti Susani în 1789 şi că tot atunci ar fi lucrat şi uşile împărăteşti de la Călineşti Susani. Cu 13 ani mai târziu, Gheorghe Plohod sau un urmaş al său a lucrat la Strâmtura.

Este de menţionat aici o altă piesă valoroasă care merită o cercetare detaliată: pictura pe lemn găsită de preotul-paroh Belea Gheorghe Bogdan în 2019, care pare să fi fost tăblia uşii bisericii din etapa modernizărilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pictura este de foarte bună calitate şi este bine conservată. Se poate descifra înscrisul ”Eu sunt uşa”, notat cu litere chirilice, dar în limba română, ceea ce o face databilă în acestă perioadă. După gama cromatică, principiile compoziţionale de factură barocă şi tehnica folosită, putem identifica atelierul Plohod ca fiind autorul acestui panou pictat. Desigur că şi această piesă necesită cercetarea detaliată pentru a afla detalii despre autor, perioada în care a fost pictată şi locul său original în cadrul bisericii.

Pictura bisericii a fost făcută abia în anul 1800, la aproape trei decenii de la reconfigurarea sa. Pictorul bisericii este menţionat a fi Mihai Zugravu (Bîrlea, 1909, 199), care este posibil să fi avut ca ajutor pe zugravul Filip (Filipaşcu, 1997, 156).

Biserica extinsă şi modernizată în 1837 cuprinde ultimele sale modificări majore: a fost construită o nouă încăpere cu rol de pronaos, înspre vest; peretele dintre vechile spaţii interioare (naos şi pronaos) a fost eliminat complet mărind în felul acesta naosul; a fost realizată o boltă din scândură peste vechiul pronaos (devenit acum naos); au fost create golurile dintre noul naos şi noul pronaos, inclusiv decuparea frumosului portal executat cu măiestrie de meşterul Gozdă în 1654; şi a fost ridicat un turn nou (Baboş, 2000, 96).

La fel ca în toate etapele constructive care au avut loc la această biserică, şi acum finisarea bisericii a fost făcută cu o întârziere mare, de 47 de ani, când biserica a fost tencuită atât la interior cât şi la exterior, ajungând la forma care s-a păstrat până azi, conform inscripţiei din turn, pictate cu vopsea: 1885
(Baboş, 200, 96).

La vizita în teren din timpul lucrărilor de refacere a învelitorii din 2019, au fost analizate câteva fragmente de tencuială căzută de pe pereţii naosului, la interior. Meşterii au lucrat temeinic: mai întâi au perforat pereţii cu burghie manuale şi au inserat cuie de lemn groase de 4cm, lăsând capetele cuielor în afară 4-5cm, creând o reţea cu cca. 4 cuie/mp. Apoi au aplicat stratul gros de tencuiala de lut amestecat cu paie. Pentru a ”arma” tencuiala şi a evita fisurarea sa, au înfipt butoni de lut, creând o reţea similară cu cea a cuielor de lemn, de cca. 4 butoni/mp.

Cercetarea stratului de tencuială a întregii biserici va putea aduce informaţii noi referitoare la etapele constructive. Deocamdată nu ştim dacă structura tencuielii este unitară pentru toată biserica, sau tencuiala din pronaos este mai târzie. Un element de finisaj ce pare nesemnificativ, mai cu seamă dacă este raportat la pictura parietală, are totuşi un rol important în analiza istorică şi arhitecturală a bisericii.
La fel şi micuţa uşă metalică ce acoperă golul circular de pe faţa vestică a turnului, montat în această etapă constructivă a extinderii bisericii de la 1837 este un element de unicitate şi autenticitate al monumentului.

O piesă rară este toaca mecanică din podul bisericii, pe care istoricul Teofil Ivanciuc o compară cu alte simandroane mecanice, la fel de rare, din bisericile a două sate din Transcarpatia şi din catedrala de la Bourges – Franţa (Ivanciuc, 2018). Provenienţa sa este neclară, şi ar merita o cercetare detaliată, ţinând cont că o piesă similară poate fi văzută şi în podul bisericii din Poienile Izei.

Riscuri și amenințări

Riscul cel mai mare, şi care aduce deservicii stabilităţii structurale a bisericii este efectul apei care urcă prin capilaritate şi umezeşte partea inferioară a pereţilor bisericii.

De asemenea perisabilitatea învelitorii de draniţă poate provoca noi infiltraţii de apă la partea superioară a bisericii. Draniţa a fost înnoită în anul 2019, dar starea învelitorii trebuie urmărită în mod constant.

În ceea ce priveşte pictura, în timpul  lucrărilor de refacere a învelitorii toată pictura interioară a fost acoperită cu hârtie japoneză pentru a consolida stratul pictural. Amânarea lucrărilor de restaurare a picturii poate să fie defavorabilă, şi intenţia bună de consolidare a picturii să se întoarcă împotrivă şi să provoace dizlocarea sa.

De menţionat că în timpul lucrărilor de refacere a învelitorii de draniţă a fost refăcută şi închiderea exterioară a turnului; uşiţa metalică ce acoperea colul circular pe pe latura vestică a turnului a fsot înlocuit cu o uşiţă de lemn. Asemenea abateri de la autenticitatea unui monument de arhitectură, chiar dacă par minore, nu trebuie să persiste în lucrările de restaurare. Este necesară reinstalarea uşiţei metalice, în timpul viitoarelor lucrări de restaurare.

Cercetarea detaliată şi pluridisciplinară a monumentului este necesară pentru a nu pierde ultimele elemente care pot revela informaţii nepreţuite despre biserică şi sat.

Fișă de monument întocmită de:
Arh. Laura Zaharia, O.A.R. filiala Nord Vest