Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus

Biserici de lemn

  • Denumirea monumentului: Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus
  • Datare: 1717-1724 (cf. Al. Baboș); 1736 (cf. LMI)
  • Cod LMI: MM-II-m-A-04635
  • Adresa: orașul Săliștea de Sus, Str. Bâleni, nr. 47, jud. Maramureș
  • Coordonate GPS: 47.658134, 24.350874
Tur virtual - Biserica de lemn "Sf. Nicolae" a Bulenilor din Săliștea de Sus

Galerie de imagini 2020

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus

Galerie de imagini 2007 – arhiva CJCPCT „Liviu Borlan” MM

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus

Galerie de imagini – arhiva DJCMM

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus

Localitatea

Localitatea Săliștea de Sus este atestată documentar în anul 1365, cu numele de Keethzeleste (două Seliști), apoi cu numele de Zelysthye în 1486; în 1622, apare în documente cu numele de Szelestie, în 1828 și 1851, ca Felső-Szelistye, Selisty. În 1886, avea 1624 de locuitori, în 1910- 3265 locuitori, iar în 1947 avea 4239 locuitori, pentru ca în 2011 localitatea să aibă 4893.
În anul atestării, 1365 (2 februarie), regele Ludovic al Ungariei a dăruit lui Balc, fiul lui Sas și fraților acestuia, Drag, Dragomir și Ștefan, ca recompensă pentru serviciile lor, moșia Cuhea, cu satele aparținătoare, printre care și ambele Săliști, confiscate de la Bogdan „infidelul”, întemeietorul Moldovei.
În anul 1486, regele Matei Corvin le donează trei părți din moșia Săliște lui Ion Vlad, lui Ioan Iuga, precum și lui Blașiu și fiilor acestora, care erau români din Săliște. Din secolul XVI, descendenții celor amintiți mai sus au devenit mai numeroși, astfel încât proprietatea s-a fărâmițat. În anul 1752, în Săliște sunt consemnate următoarele familii nobile: Vlad și Iuga (1468), Bulean (1642), Tutulă (1547); în perioada 1763-1768 sunt consemnate alte familii nobiliare, precum Ungur (1670), Tenchiș (1644), Bondor (1670), Flore (1548), Trufan (1584) și familia Kis 1763-1769. În anul 1700, localitatea a fost bântuită de ciumă, care a pustiit satul.
La un moment dat, localitatea a înglobat și partea numită Buleni, care a fost odinioară un sat independent.
Referitor la numele Săliștea de Sus, Ioan Mihaly de Apșa susține ipoteza că ar fi vorba de două localități, așezate de o parte și de alta a râului Iza, care ulterior s-au contopit. O mai recentă ipoteză (Ștefan Vișovan) susține că din anul 1851, denumirea localității a devenit Săliștea de Sus pentru a se deosebi de Săliștea de Jos, care făcea parte din ierașul de Jos (azi în Transkarpatia).
Din această localitate, s-au remarcat personalități precum Gavrilă Iuga (1880-1940), jurist și om politic, prefect al județului Maramureș (1928-1931) și poetul Ion Iuga (1940-1993).
Localitatea a beneficiat de resurse minerale tămăduitoare, precum și de zăcăminte de petrol.
Săliștea de Sus devine oraș în anul 2004.

Istoricul bisericii

Conform unui triptic din biserică, biserica de lemn „Sf. Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus, ar fi fost reconstruită în 1724, după năvălirea tătarilor din 1717. Tradiția spune că ctitorul bisericii ar fi fost nobilul Pricopu Baciului, care a folosit 6 perechi de boi pentru a transporta lemnele necesare construcției bisericii și că ulterior, ar fi vândut boii ca să poată să îi plătească pe meșteri. Din acest motiv, biserica ar fi fost numită „a Băcenilor”. Alte surse susțin că bisericii i s-ar zice „a Bulenarilor”, după numele pârâului Buleaua care traversează zona din sat în care este amplasată biserica. (Al Baboș). Meșterii care au ridicat biserica nu sunt cunoscuți. În anul 1845 biserica a fost reparată, iar în anul 1930/1960 (Aurel Socolan) a fost adăugat cafasul (în interior), un pridvor și o clopotniță.
În anul 1983, s-a refăcut acoperișul și turla bisericii pe cheltuiala credincioșilor.
Din anul 2000, slujbele se oficiază într-o altă biserică, nou construită.
Monumentul se încadrează în categoria bisericilor carre adăpostesc ansambluri murale ascunse de repictări târzii. Acest lucru înseamnă reconsiderarea unor studii anterioare și completarea cunoștințelor legate de activitatea unor zugravi, identificați într-un areal mai larg. Astfel, în anul 2010, a început șantierul de cercetare, investigare, conservare și restaurare a picturii din interiorul bisericii. Scopul cercetării a fost eliminarea stratului pictural târziu și identificarea picturii inițiale. În urma cercetărilor, s-a identificat existența unui posibil procent de 90% din suprafața picturii inițiale. În anul 2013, lucrările au fost sistate, situație care persistă și astăzi.
Din 2010 până în 2013, pictura a fost restaurată de către experții Cornelia și Dinu Săvescu.

Descrierea bisericii

Până în anul 2010, biserica arăta în felul următor, conform celor consemnate de diferiți specialiști:
Monument de arhitectură tipic maramureșan, biserica are absidă poligonală decroșată, naos cu boltă semicilindrică, pronaos tăvănit peste care se află turnul-clopotniță. Acoperișul din șindrilă are poală dublă peste naos și pronaos și este separat de acoperișul absidei. Inițial biserica a avut un pridvor supraetajat, întâlnit și la alte biserici, precum Borșa, Oncești, Botiza, pridvor care a fost alungit spre vest (inclusiv etajul). Turnul-clopotniță este și el specific maramureșan, are o galerie cu arcade și coif ascuțit. Pictura murală din interior păstrează doar fragmente din vechea pictură. În interior se păstrează, de asemenea, mai multe icoane pictate de Radu Munteanu din Ungureni în anul 1775. Se pare că în același, an Radu Munteanu a pictat un iconostas deoarece toate icoanele sunt prăznicare. Radu Munteanu este amintit și de pomelnicul bisericii, pictat de el în 1775, în care sunt trecute date legate de istoricul bisericii și al localității. Biserica datează din secolul XVII, cunoscând unele transformări în prima jumătate a secolului următor; se află în incinta cimitirului. (Marius Porumb)
Intrarea în biserică este prin lateralul pridvorului. Biserica are două rânduri de ferestre, cele de jos sunt rotunjite, iar cele de sus sunt ascuțite. Pridvorul și pronaosul sunt tăvănite, naosul are boltă semicilindrică în două trepte. Pereții laterali ai Naosului la întâlnirea cu bolta au un spectaculos brâu pictat cu flori de mac roșu aprins, dispuse ritmic, prin intercalarea unor elemente vegetale stilizate. Peretele despărțitor dintre pronaos și naos este prevăzut cu două deschideri laterale cu elemente de fier forjat, iar în partea superioară sunt pictate motive florale stilizate. Un element pictural nemaiîntâlnit în alte părți este cortina imensă, de culoare roșie cu falduri mari, prinse de două coloane, care acoperă suprafața balconului. Altarul este poligonal, cu boltă poligonală, șarpantă din lemn, învelitoare din șiță, pardoseală din lemn. Iconostasul mai păstrează doar niște reliefuri desfășurate în forma unor arce la întâlnirea cu bolta. Acestea sunt decorate cu elemente în formă de „S” și de „O” înlănțuite, despărțite de profile simple, ordonate în serii paralele și un chip de Înger pictat pe Ușa diaconească. De asemenea, se mai păstrează o icoană a Sfintei Maria cu Pruncul (Grigore Man).
În biserică se păstrează patru icoane mici, pe lemn, pictate cu ou și vernisate (soluție care dă luciu și protejează pictura) și au fost executate de un meșter popular bun. De asemenea, sunt două tablouri (pictură pe lemn) executate de un profesionist foarte bun, de fapt formează tablia celor două uși laterale ale altarului. Unul dintre acestea reprezintă un Înger rugându-se. În același pomelnic din biserică, datat 1775, în care sunt enumerați ctitorii (vii și morți), se amintește la sfârșit „Acestora, Ștefan Radu zugravu”. Despre acesta se spune că ar fi terminat pictura murală. (Adalbert Toth, Aurel Socolan).
Specialiștii nu sunt siguri că Radu Munteanu și Radu Ștefan sunt unul și același zugrav de biserici și icoane.
În contextul proiectului de restaurare, demarat în anul 2010, au fost descoperite în pronaos părți ale unui ansamblu unitar de pictură, de foarte bună calitate tehnică și artitistică.
Astăzi, biserica nu poate fi vizitată. În interior sunt schele în naos și altar. În biserică se păstrează, totuși, icoane de secol XVIII, pictate, posibil, de Alexandru Ponehalschi și de Radu Munteanu.

Fișă de monument întocmită de:
Lucia Pop, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş
Oana Leșiu, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureș

Bibliografie

  • AUNER, Niels, 100 Biserici de lemn restaurate. 1972-2012, Editura Ethnologica Baia Mare, Editura Caiete Silvane Zalău, 2013, p.9, 116.
  • BÎRLEA, Ioan, Însemnări din Bisericile Maramureșului culese de Ioan Bîrlea și publicate pe cheltuiala Ministerului de Instrucție Publică, București, Atelierele grafice SOCEC et Comp., Societate anonimă, 1909, p.167.
  • BRATU, Anca Pictura murală maramureșeană. Meșteri zugravi și interferențe stilistice, Editura ACS, Colecția Monografii, București, 2015, p. 172, 326.
  • BUD, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi și până în anul 1911, Gherla, 1911, p. 58, 59.
  • MAN, Grigore, Biserici de lemn din Maramureş, Ed. Proema, Baia Mare, 2005, p.316.
  • PORUMB, Marius, Biserici de lemn din Țara Maramureșului în Monumente Istorice și de Artă Religioasă în Monumente Istorice și de Artă Religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982, p.117, 118.
  • SOCOLAN, Aurel & TOTH, Adalbert, Zugravi ai unor biserici de lemn din nord-vestul României în Marmatia I, Baia Mare, 1969, p. 33.
  • SUCIU, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, Editura R.S.R., București, 1967, vol.II, p.105.
  • ȘTEF, Dorin, Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016, p.198, 199.
  • Dosar CPJ Maramureș, proiect nr. 1641/75 (Fișa întocmită de Aurel Socolan în 18.09.1962), Arhiva Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

Contact

Poziţionarea monumentului pe hartă

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” a Bulenilor din Săliștea de Sus

Biserica de lemn "Sf. Nicolae" a Bulenilor din Săliștea de Sus