Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” a Nistoreștilor din Săliștea de Sus

Localitatea

Localitatea Săliștea de Sus este atestată documentar în anul 1365, cu numele de Keethzeleste (două Seliști), apoi cu numele de Zelysthye în 1486; în 1622, apare în documente cu numele de Szelestie, în 1828 și 1851, ca Felső-Szelistye, Selisty. În 1886, avea 1624 de locuitori, în 1910- 3265 locuitori, iar în 1947 avea 4239 locuitori, pentru ca în 2011 localitatea să aibă 4893.
În anul atestării, 1365 (2 februarie), regele Ludovic al Ungariei a dăruit lui Balc, fiul lui Sas și fraților acestuia, Drag, Dragomir și Ștefan, ca recompensă pentru serviciile lor, moșia Cuhea, cu satele aparținătoare, printre care și ambele Săliști, confiscate de la Bogdan „infidelul”, întemeietorul Moldovei.
În anul 1486, regele Matei Corvin le donează trei părți din moșia Săliște lui Ion Vlad, lui Ioan Iuga, precum și lui Blașiu și fiilor acestora, care erau români din Săliște. Din secolul XVI, descendenții celor amintiți mai sus au devenit mai numeroși, astfel încât proprietatea s-a fărâmițat. În anul 1752, în Săliște sunt consemnate următoarele familii nobile: Vlad și Iuga (1468), Bulean (1642), Tutulă (1547); în perioada 1763-1768 sunt consemnate alte familii nobiliare, precum Ungur (1670), Tenchiș (1644), Bondor (1670), Flore (1548), Trufan (1584) și familia Kis 1763-1769. În anul 1700, localitatea a fost bântuită de ciumă, care a pustiit satul.
La un moment dat, localitatea a înglobat și partea numită Buleni, care a fost odinioară un sat independent.
Referitor la numele Săliștea de Sus, Ioan Mihaly de Apșa susține ipoteza că ar fi vorba de două localități, așezate de o parte și de alta a râului Iza, care ulterior s-au contopit. O mai recentă ipoteză (Ștefan Vișovan) susține că din anul 1851, denumirea localității a devenit Săliștea de Sus pentru a se deosebi de Săliștea de Jos, care făcea parte din ierașul de Jos (azi în Transkarpatia).
Din această localitate, s-au remarcat personalități precum Gavrilă Iuga (1880-1940), jurist și om politic, prefect al județului Maramureș (1928-1931) și poetul Ion Iuga (1940-1993).
Localitatea a beneficiat de resurse minerale tămăduitoare, precum și de zăcăminte de petrol.
Săliștea de Sus devine oraș în anul 2004.

Istoricul bisericii

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” a Nistoreștilor a fost construită în anul 1680 de către o familie înstărită, descendentă a unui anumit Nistor, de unde vine numele bisericii „a Nistoreștilor”. În conformitate cu unele surse (M.Porumb), aceasta este biserica mai nouă a satului, după cum ne informează mai multe însemnări manuscrise de pe vechile tipărituri românești: „Cupărat-au aciastă anume Penticostariu, Nistoru Ilieșu și cu soțu său Porhira…și au datu pomană la besereca cea nouă din Seliște…Văleat 1753”. Conform legendei, biserica, incendiată de tătari, a fost salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul.
Biserica a fost restaurată în anul 1965, iar în anul 2001 s-au făcut unele reparații la acoperiș din fonduri proprii. În perioada 2005-2006, s-au făcut lucrări de reparații la structură, s-a stabilizat pictura murală în pronaos și naos.

Descrierea bisericii

Biserica din Săliștea de Sus a Nistoreștilor se aseamănă foarte mult cu aceea a Bulenilor, din aceeași localitate, ca siluetă. Este construită din lemn de brad, care a fost adus din locul numit „Gruiul Rusului”. Biserică tipic maramureșană, este structurată în pronaos, naos și altar, la care se adaugă un pridvor.
Pridvorul original a fost mărit cu aproximativ 6 metri, după Primul Război Mondial, dar numai la nivelul parterului, etajul rămânând mascat de acoperișul de pe acest spațiu. Deasupra pridvorului, a fost construit turnul-clopotniță, în care s-au instalat trei clopote, care există și astăzi. Astfel, această biserică este singura cu două turnuri-clopotniță din Maramureș. Pridvorul păstrează fațada inițială, ce se sprijină pe patru stâlpi, dintre care doi, mai apropiați, au fost uniți cu arcada cununei prin îmbinări asimetrice realizate în etape diferite.
Acoperișul cu poală dublă, sprijinit pe console mici în trepte, se unește deasupra pridvorului și absidei, punând astfel în evidență turnul-clopotniță principal. Acesta are o siluetă zveltă, fiind prevăzut cu foișor și balcon, cu două deschideri în arcadă peste care se înalță coiful ascuțit, cu cruce la capăt.
Pictura murală, puternic afectată de trecerea timpului, a fost stabilizată între 2005-2006, pe porțiuni din suprafața pronaosului, naosului și altarului. Pictura actuală, realizată pe pânză, aflată pe bolta bisericii, a fost executată de către un zugrav necunoscut, numit de unii specialiști „pictorul de la Sighet” și reprezintă un caz în care nu se păstrează deloc legătura cu tradiția; pictura înfățișează „Înălțarea Maicii Domnului” în stil occidental. Maniera de realizare a acestei scene ne pune în fața unui opere academice, în stil neoclasic. Aceluiași pictor i se atribuie ușile altarului bisericii Bulenilor și două icoane la biserica de lemn din Valea Stejarului.
Peretele despărțitor dintre pronaos și naos are două goluri cu stâlpișori de lemn pictat pe ambele fețe.
Pronaosul este tăvănit, naosul are bolta semicilindrică supraînălțată; din naos se ajunge, pe o scară, la cafas (balcon); de asemenea, prezintă în partea de jos șase ferestre rotunjite și patru ferestre în partea de sus. Absida altarului este de formă dreptunghiulară având o boltă semicilindrică.
Patrimoniul mobil: cruce ritualică din lemn, pictată pe ambele fețe, icoane pe lemn vechi, care ne duc cu gândul către opera zugravului Alexandru Ponehalschi, carte religioasă din prima jumătate a secolului XX.

Fișă de monument întocmită de:
Lucia Pop, muzeograf, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş
Oana Leșiu, muzeograf, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureș