Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Glod

Localitatea

Localitatea Glod datează de la sfârșitul veacului al XIV-lea. Așezată pe valea Slătioarei, între localitățile Slătioara și Poienile Izei, făcea parte din cnezatul de vale al Bogdăneștilor, fiind în anul 1353 hotarul domeniului fiilor lui Iuga. Urmașii acestuia stăpâneau în anul 1418 o possessio Mochyar (glod-noroi). În anul 1680, localitatea este consemnată documentar cu numele Glod, în 1715 cu numele de Glocz, iar în anii 1828, 1851 Gloód, Glood. Numele de Glod provine de la glod-noroi, adică loc mocirlos, datorită izvoarelor din zonă.
Principalele ocupații ale locuitorilor au fost, de-a lungul timpului, agricultura și creșterea animalelor.

Istoricul bisericii

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Glod a fost construită de o echipă de meșteri itineranți din Moldova, în vremea în care în sat locuia o ramură a familiei nobiliare Dunca. Potrivit tradiției, biserica ar fi fost înălțată de aceiași meșteri care au ridicat și biserica din Călinești Susani; construcția ar fi început după cea din Călinești, dar a fost finalizată înaintea acesteia, deci înainte de 1784. Conform altor opinii și unor însemnări de pe cărțile liturgice, biserica datează din a prima jumătate a secolului XVIII (în jurul anilor 1700). După alte surse (Tit Bud,) biserica de lemn din Glod a fost construită în anul 1812, dar parohia este mult mai veche, aceeași sursă spunând că în anul 1699 erau doi preoți (popa Ioan și popa Lupul). Biserica veche ar fi dispărut la un moment dat, din cauza vicisitudinilor vremii, motiv pentru care a fost construită o biserică nouă care a păstrat hramul celei vechi, dispărute.
Construcția a fost amplasată într-un luminiș, lemnul folosit fiind din pădurea dimprejur. Documentele întocmite de specialiști în anul 1963, cu ocazia întocmirii Fișelor de evidență a monumentelor istorice din R.P.R., consemnează faptul că în „dosul altarului” se afla o însemnare din care reieșea că pictura altarului și icoanele au fost realizate în anul 1829: „Acest s[î]nt altar, cu icona laolaltă, cu toată cheltuiala sa, l-aŭ zugrăvit cinstitul părintele Tivodar Vasilie, parohușul Gloduluǐ, pentru vecinǐca lui pomenire, a mărădiculuǐ (urmaș, posteritate, n.n.) și a neamuluǐ. În anul Domnuluǐ dela H[risto]s 1829”; conform acelorași documente în acel an s-a efectuat și o renovare a bisericii, iar cafasul a fost făcut în anul 1902. O altă intervenție asupra bisericii a fost făcută în 1961, când a fost reparat acoperișul.
În anul 1963, a fost făcută propunerea ca această biserică de lemn să fie inclusă pe lista monumentelor istorice pe motivul că aceasta s-a păstrat în forma originală, iar icoanele păstrate în biserică, la vremea respectivă, făceau dovada că aceasta a fost ridicată în jurul anului 1700 sau, probabil, înainte.
De altfel, în această biserică se mai păstrează unele elemente din vechea biserică. În jurul anilor 2000, a fost înlocuită talpa de lemn și pietrele din fundație.

Descrierea bisericii

Biserica de lemn din Glod a fost amplasată într-un luminiș, lemnul folosit fiind din pădurea dimprejur. Construcția are dimensiuni impresionante și proporții atipice pentru zona Maramureșului; pe lângă această caracteristică tipic moldovenească, amintim și ferestrele mari cu ancadrament văruit, amplasate la înălțime. Aceste influențe moldovenești sunt dominante, în vreme ce elementele specifice locului, par să fie doar complementare la structura inițială. Asemănarea cu bisericile de lemn din Poienile de sub Munte și Călinești Susani sugerează faptul că aceste trei biserici au fost construite de aceeași echipă de meșteri moldoveni. (Al. Baboș) Biserica de lemn are absidă poligonală decroșată, naos cu boltă semicilindrică, pronaos tăvănit și un pridvor poligonal, deschis pe latura de vest. Deasupra pronaosului este poziționat turnul-clopotniță, cu foișor și coif ascuțit, la cerința ctitorului bisericii, spre deosebire de bisericile de lemn moldovenești.
Peretele de vest, pe unde se intră în biserică, este văruit. Deasupra ușii înspre dreapta se află o porțiune relativ pătrată în care se mai vede vechea pictură exterioară.
Pronaosul are pereții văruiți și este tăvănit. Peretele despărțitor are două goluri laterale. Printre icoanele de pe pe pereții pronaosului, se află patru icoane mari și vechi pe lemn.
Naosul are patru ferestre, bolta în consolă, balconul și scara de acces la acesta. Asemenea pronaosului și pereții și bolta naosului sunt văruiți astfel că nu se vede pictura murală. Pe pereții din naos, se află unsprezece icoane vechi pe lemn și trei cruci de binecuvântare vechi, pictate, din lemn.
Iconostasul de formă piramidală are două registre distincte. Cel inferior, aplicat ulterior este alcătuit dintr-o porțiune de lemn sculptat și decorat cu motive florale, care încadrează, pe două rânduri: următoarele reprezentări iconografice: „Marama Veronichii”, chipul lui Iisus flancat de opt icoane cu scene din viața lui Iisus; pe al doilea rând „Cina cea de Taină” având de o parte și de alta patru icoane cu scene din viața lui Iisus. În registrul superior este reprezentat „Iisus Arhiereu”, de o parte și de alta avându-i pe Apostoli; în același registru sunt reprezentați Proorocii neamului evreiesc, dispuși câte doi, în medalioane, pe două rânduri. Acest registru este încununat de reprezentarea lui „Iisus Răstignit” într-o proiecție de raze luminoase.
În altarul poligonal, pictura murală de pe tâmplă este păstrată fragmentar și înfățișează în registrele superioare pe cei patru Evangheliști care încadrează pe Iisus Răstignit. Aceștia sunt prezentați într-un decor fastuos, încadrați de piese de mobilier și draperii bogate. Pictura murală din altar se presupune că ar fi fost realizată în 1829 (Ioan Bîrlea – Însemnări) și ar fi opera zugraului Ianoș Opriș, care a pictat și biserica din Budești Josani, precum și icoanele de pristol (Sfânta Masă) din cele două biserici. Suprafețele pereților altarului sunt împărțite în chenare cu ghirlande de flori, cuprinzând medalioane structurate în stilul baroc. Astfel se pot distinge chipuri de Arhierei și Sfinți, scene din Vechiul Testament, cu precizări în grafie slavonă, precum și Sfânta Treime, sus pe boltă, înscrisă într-o cruce pătrată mărgintă de un chenar în trei culori: roșu, galben și albastru. Tot în altar, se păstrează autoportretul preotului Tivadar Vasile, cel care l-a pictat.
Conform unor surse (George Cristea), unele icoane pe lemn păstrate în biserică au fost pictate de binecunoscutul zugrav Radu Munteanu.
Conform tradiției, cea mai veche icoană din biserică ar fi aceea care îl reprezintă pe Sfântul Nicolae, realizată în secolul al XVI-lea; se presupune că ar fi din vechea biserică.

În anul 1999, în cadrul unui program național de cercetare-restaurare a bisericior de lemn-monument istoric, s-au făcut intervenții asupra construcției, intervenție de protecție biologică a lemnului.
Cercetările privind pictura murală din biserică, inclusiv din zonele văruite, au dus la recomandarea restaurării în regim de urgență. Biserica are un proiect de restaurare, avizul Ministerului Culturii, dar deocamdată nu s-au găsit fonduri.

Fișă de monument întocmită de:
Lucia Pop muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş
Oana Leșiu, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş