Țara Maramureșului este una dintre cele mai distincte zone etnografice ale României, desprinsă dintr-o regiune istorică de renume în nordul Carpaților. În acest spațiu se întâlnesc și conviețuiesc mai multe etnii cu propriile lor limbi și dialecte, unite într-o istorie și un destin comun. Regiunea istorică a fost numai în ultimul veac împărțită, printr-o graniță imaginată de-a lungul râului Tisa, care a urmărit mai mult sau puțin o distincție lingvistică. Partea de sud se află azi în cuprinsul României iar partea de nord în Ucraina, cele două state împărțind responsabilitatea de a menține și împleti mai departe firele istorice, culturale și identitare comune ale regiunii, în spirit european.

Dacă luăm în considerare locul și rostul vechii mănăstiri de la Peri, centrul religios al Maramureșului pentru multe veacuri, putem înțelege unitatea culturală deosebită pe care aceasta a modelat-o și a radiat-o pe toate văile și în toate districtele regiunii. Slăbirea și apoi dispariția centrului religios în secolul 17, a condus la formarea a două centre secundare concurente, de o parte și de alta a mănăstirii. Formarea a două școli de meșteri de biserici de lemn în secolul 17, circulația în linii mari diferită a cărților și a zugravilor în secolul 18, apoi trecerea la folosirea limbii române în biserică numai în părțile de sud, explică fenomenul lent de re-agregare a Maramureșului spre două sfere culturale și lingvistice oarecum diferite și, în același timp, intim înrudite.

În cultura Țării Maramureșului, bisericile de lemn ocupă un loc de frunte, atât de o parte cât și de alta a Tisei, fiind însemne semnificative ale unei entități religioase regionale și ale unei vieți comunitare în cadrul fiecărei așezări. Tradiția ridicării bisericilor de lemn a atins un nivel maxim în secolele 17 și 18, în părțile de sud și centrale ale regiunii, continuând în zonele muntoase din nord până spre sfârșitul secolului 19. Impunerea bisericilor de zid, în urmă cu două secole, îndeosebi în orașele de coroană și pe domeniile regale, a dorit o răsturnare a valorilor și a ierarhiilor anterioare și, prin ele, o reancorare a regiunii într-o identitate nouă, mai largă, comună întregului imperiu. Păstrarea bisericilor de lemn se poate traduce printr-o reacție de rezistență, de continuitate, de păstrare a unei ordini și a unei identități locale. În satele din partea de sud a regiunii, numărul bisericilor vechi de lemn este în continuare semnificativ, păstrându-se mai mult de jumătate din cele care au fost în funcțiune în urmă cu două veacuri. Pe valea Cosăului, s-au păstrat chiar toate vechile biserici de lemn, o situație singulară, demnă de invidiat în Transilvania și, probabil, în toți Carpații. Pe Iza, în aval de Podul Strâmturii, și mai puțin pe Vișeu, sunt numeroase biserici ridicate după ultima invazie tătară, martori ai distrugerilor și ai eforturilor de refacere din prima jumătate a secolului 18.

Din cea mai veche biserică de lemn a Maramureșului, cea din Văleni, ridicată în prima jumătate a secolului 16, s-au păstrat o parte din lemne într-un grajd, azi modificat într-o mică capelă, reașezată în preajma cimitirului. La Cornești, se păstrează un unicat în zonă, altarul din prima jumătate a secolului 16, în timp ce restul bisericii a fost ridicat în anul 1615. Tot din prima jumătate a secolului 17 sunt bisericile de la Valea Stejarului, Oncești, Breb, Călinești Căeni, Sârbi Susani, Budești Josani, Rona de Jos, Ieud Deal și Poienile Izei. Din a doua jumătate a secolului 17, sunt bisericile de la Mănăstirea Moisei, Mănăstirea Giulești, Vișeu de Jos (azi în Botiza), Săliștea de Sus Nistorești, Sârbi Josani și Hărnicești. În prima jumătate a secolului 18, au fost ridicate bisericile din Sat Șugătag, Ieud Șes, Borșa de Jos, Săliștea de Sus Buleni, Dragomirești (azi în București), Budești Susani, Rozavlea, Șieu, Mănăstirea Bârsana (azi în Bârsana Jbâr) și Bocicoiu Mare (azi se păstrează numai altarul, în Crăciunești). Din a doua jumătate a secolului 18, se păstrează bisericile din Strâmtura, Glod, Călinești Susani, Cuhea (azi Bogdan Vodă), Ferești, Desești, Poienile de sub Munte, Slatina (azi în Hoteni) și Moisei Josani (în mare parte transformată, azi în Ruscova Oblaz). Nu avem biserici de lemn ridicate în secolul 19, tradiția ridicării bisericilor de lemn fiind întreruptă pentru mai bine de un secol, în părțile noastre.

Bisericile de lemn din Maramureș se disting prin tehnica dulgherească de bună calitate, dimensiuni mari, turnuri zvelte, structură înaltă protejată de două acoperișuri suprapuse, care le dau numele generic de biserici cu două poale. Bisericile de lemn, deși asemănătoare, nu sunt omogene. Se remarcă două școli de meșteri. În zona Hustului, pridvoarele sunt masive, au turnuri robuste și prezintă o preferință pentru altarele arhaice pătrate. Bătrâna biserică „cu ochi” din Rona de Jos nu seamănă cu nici una din cele din jur, fiind un unicat în partea de sud, deoarece aparține stilistic grupului de la nord de Tisa. În turnul ei puternic, încă bate clopotul cel dintâi, de la 1637. În sud, pridvoarele fie lipsesc, fie sunt ridicate pe stâlpi, altarele sunt adesea poligonale, iar turnurile sunt mai zvelte. Între cele din sud, încă se mai găsesc câteva bisericuțe de lemn arhaice, ridicate după același model cu cele din Transilvania, cu un singur acoperiș, cum sunt cele de la Breb, Sârbi Susani, Călinești Căeni și Valea Stejarului. Un alt grup distinct, se regăsește în Călinești Susani, Glod și Poienile de sub Munte, care poartă trăsăturile arhitecturii moldovenești, introduse de meșteri călători după anexarea Bucovinei în imperiul Habsburgic. Meșterii de biserici ai Maramureșului au fost printre cei mai pricepuți din vremea lor, dovedind, prin lucrările rămase, performanțe uimitoare în Carpați, care le-au dus faima departe în lume.

Caracteristic bisericilor de lemn din Maramureș este gradul înalt de vitalitate în care au fost păstrate până acum, fiind căutate încă de credincioși, prevăzute cu mobilier specific, icoane, covoare, șterguri, cu câte un smoc de busuioc la o grindă și miros de tămâie de la cădelniță. Ele sunt încă vii, nu doar muzee ale vieții spirituale maramureșene. Putem adăuga, apoi, autenticitatea și integritatea arhitecturii, a zugrăvelilor interioare și a icoanelor de tot felul, din epoci și stiluri diferite, atâtea câte s-au mai păstrat. Remarcabile sunt picturile murale post bizantine de secol 18 și cele baroce de început de 19 ale bine cunoscuților zugravi locali sau stabiliți în zonă, precum Alexander Ponehalsky din Berbești, Radu Munteanu din Ungureni, Toader Hodor din Vișeu de Mijloc sau Ioan Plohod din Dragomirești. În lucrările lor, ne întâlnim atât cu slovele cele vechi cât și cu primele manifestări de limbă românească în arta maramureșeană, care ies din filele cărților de slujbă și cuceresc pereții bisericilor. Pe ici și pe colo se văd monumentale picturi academice neoclasice ale unor pictori din târgurile imperiului sau picturile naive ale lui Dionisie Iuga din Nicula, dinspre sfârșitul de secol 19, unde limba română primește pentru întâia dată alfabetul latin. Unele zugrăveli stau încă sub fumul și patina anilor, în timp ce altele au început să fie conservate și scoase la iveală, uimind privirile cu chipurile sfinților și culorile lor vii.

Apoi sunt atât de multe detalii mărunte și fascinante de descoperit, de la lada de documente din Hoteni, la cutia milei din tablă de la Sat Șugătag, de la toaca mecanică din lemn de la Strâmtura, la încuietoarea de lemn din Sârbi Susani sau celebrele zale purtate de Pintea haiducul, aflate în biserica din Budești Josani. Nu mai vorbim de arta sculpturii din portaluri, dintre care cel de la Sârbi Susani le întrece pe toate prin frumusețe, complexitate și mesaj. Apoi sunt o mulțime de semne și figuri enigmatice sculptate, scobite sau zgâriate prin locuri surprinzătoare care așteaptă să fie descoperite, înțelese și admirate, cum este capul lui Hristos de pe ușile împărătești din Strâmtura, arcul dublou de la Breb sau schița bisericii din corul de la Budești Susani, semnele grațioase de lucru ale meșterului de pe turnul de la Poienile Izei, acoperișul dublu de la Sârbi Susani, toate fiind detalii unice, nemaiîntâlnite nicăieri. La Hoteni, Botiza, Bârsana Jbâr și muzeul din Sighet, bârnele bisericilor sunt însemnate cu rânduri și rânduri de semne, care ne dezvăluie obiceiul de a muta bisericile dintr-un loc în altul, unde era lipsă de ele. De existența bisericilor se leagă numeroase povești și legende, unele pline de haz alte de dramatism sau cu rostul de a aduce lumină în ordinea faptelor.

O fi adevărată povestea porcului din Valea Porcului (azi Valea Stejarului)? Au reușit curajoasele săliștence să-i sperie pe tătari și să-și salveze biserica cea veche sau biserica a trebuit să fie ridicată din nou? În Călinești Susani, disputa dintre meșteri și ctitori de acum două secole și jumătate a fost păstrată în tradiția orală, pentru a lămuri o metamorfoză unică a două stiluri arhitecturale diferite, demne de cercetat la fața locului. Obiceiurile din jurul bisericilor sunt multe și încă se mai țin, precum rugăciunile la icoane, la calea crucii, sfințirile de cruci de hotar, de pască și pomenile pe mesele moșilor din curțile bisericilor. Trebuie remarcate cimitirele cu colecțiile lor de cruci de lemn, de piatră și fier forjat din vremurile de demult, apoi clopotnițele, ce-i drept mai noi, porțile de intrare pe doi, trei, patru și chiar pe mai mulți stâlpi, bogat sculptate. Bisericile de lemn sunt un mic univers al satului maramureșean, deschis și ermetic în același timp. Un patrimoniu atât de bogat și complex nu poate fi pătruns fără un efort de atenție și sensibilitate, curiozitate și perseverență, respect și iubire.